REALITATEA SI IMAGINAŢIA.
Ce este realitatea? Iată o întrebare care nu are un răspuns uşor de dat.
Realiatea este un cuvânt de care avem nevoie. Realitatea ar
însema, intr-o primă aproximatie, conform cu experienţa noastră
repetată, ceea ce este, ceea ce ne inconjoară, ceea ce poate fi văzut, pipăit,
apropiat noua de organele noastre de simţ. Realitatea ar putea fi
asemuită, mai corect, cu un portret făcut de un pictor, cu portretele
făcute de pictori. Unele sunt destul de asemanatoare, cum sunt cele
făcute în renaştere, în altele te încântă felul cum pictorul a
redat persoana, cum este portretul doctorului Gachet al lui van Gogh, iar
uneori trebuie să faci un oarecare efort ca să recunoşti
originalul, ca în portretele făcute de Braque sau de Picasso.
Dacă realitatea ar
fi originalul, modelul, ce fel de
realitate sunt copiile făcute în mintea noastră prin care noi refacem
realitatea? Cred că, oricum le-am imagina, sunt destul
de aproape (diverse apropieri şi departări). De aceia gânditorii, încă din
antichitate şi până în zilele noastre, dau tot felul de
definiţii ale realitătii ca o corespondenţă, adevărul corespondenţă. Dacă
spun şi scriu “ în faţa mea sunt două mere roşii”, numai
şi numai dacă în faţa mea sunt doua mere roşii, am construit
o propoziţie a adevărului corespondenţă în
acepţia lui Tarski.
Vedem ca pe nesimţite adevărul s-a introdus în discursul
despre realitate. Este adevărat...dacă şi numai
dacă.....corespondenţa există. Între ce?
Între ceia ce vedem şi ceia ce
este în fapt. Realitatea? care este ea?
Ceiace vedem sau ce este în fapt? Unii ar vrea sa spună
că realitatea este ceia ce este în afara noastră numai că
accesul la ea este numai prin simţuri. Alţii vor susţine că
numai ce ne este dat prin simţuri poate fi adevărat pentru că
ceia ce este nu ştim decât prin simţuri, şi asta nu trebuie
să aibă o explicaţie prea elaborată. Lucrul în sine
nu poate fi cunoscut, ne spune Kant. Indiferent ce parte am lua trebuie sa
folosim si adevărul nu numai realitatea. Există, oare,
o legătura ascunsă între realitate si adevăr? S-ar părea că da! Atunci, imaginaţia, visul, sunt ele false? Sunt ele neadevărate?
Să vedem ce ar însemna
imaginaţia şi visul. Ambele sunt activităţi ale creerului
nostru. Desigur că sunt mai multe feluri de a imagina şi să nu
mai vorbim ce stufos poate fi un vis. Imaginaţiam este ca şi când am
vedea ceia ce gândim. Îti poţi imagina o călătorie în Africa, o
casă de vis, o întâlnire cu iubita sau o nouă teoremă. Este ca
şi cănd toate simţurile, dar mai ales văzul, îţi fac
aevea gândurile. Poate că este una din cele mai frumoase
activităţi umane. Noul, descoperirile, arta, n-ar fi fost posibile
fără de imaginaţie. Cred că animalele nu au imaginaţie
sau ea este foarte redusă fiind legată de principala lor activitate,
nevoia de subsistenţă pentru a exista. Poate doar animalele ce sunt îndrăgite de om şi stau
mult aprope de el să-şi poată imagina, spre exemplu, că
sunt mângâiate. Se poate spune că fără imaginaţie noi n-am
fi fost oameni. Evolutia inseamnă imaginaţie, lipsa de
imaginaţie e stagnare. Este adevărat că şi distrugerile
înseamnă imaginaţie, razboiul şi toate ororile lui, terorismul,
n-ar putea fi făcute decât de oameni cu o imaginaţie bogată.
Minunile antichităţii, piramidele, sfinxul, templele, catedralele gotice,
bisericile pictate in exterior din Bucovina, în general, pictura, muzica,
dansul, nimic din toate acestea n-ar fi fost fără imaginaţie.
Ştiinţa şi tehnologia n-ar fi existat. Nimic din ce avem n-ar fi
existat fără imaginaţie. Putem oare afirma că imaginaţia
nu este ceva real? Chiar şi imaginaţia bolnavă sau trăirea
în exces într-o lume imaginară sunt reale. Bolile minţii sunt o
realitate. Atunci despre ce realitate putem spune că este
adevărată? Cea din
mintea noastră sau cea din afara noastră (pe care nu o putem
cunoaşte decăt tot prin mintea noastră)?
Dar visul care este de multe ori dat ca exemplu ca opus
realităţii. Ce este visul? O activitate, uneori
semiconştientă a minţii noastre, a creerului nostru, şi
care se produce deobicei în somn. Atunci
când visăm cu ochii deschişi suntem, de fapt, mai aproape de ceea ce
numim
imaginaţie. Decartes ne povesteşte că nucleul întregii
sala filosofii i-a venit, i s-a arătat, în vis. Este acea visare pe care
oamenii o făceau stând bine imfofoliţi într-un fotoliu în faţa
focului. Nu mai ştiai daca ai adormit şi ai visat sau ai gândit
fascinat, încântat, de luminile jucăuşe ale focului. Euler se trezea
dimineaţa cu propleme rezolvate, “nuit porte conseil” spun
fraţujii. Nu este deloc uşor să separăm realitatea de
ceia ce numim imaginaţie şi vis. In orice caz, visul
şi realitatea sunt folosite, în vorbirea curentă, în opoziţie.
Ceia ce este vis nu poate fi realitate şi invers. Imaginaţia, tot în
folosirea curentă, este undeva intermediar între vis şi realitate.
Visul, sau visarea, par uneori
realitate. Cred că este destul de greu să extragem din cuvinte
înţelepciunea cea de pe urmă pentru că există, cu siguranţă,
mai multe feluri de a folosi un cuvânt. Cred că această
folosinţă multiplă a aceluiaţi cuvânt este o necesitate
pentru diferitele grupe de oameni, pentru diferitele preocupări sau
meserii. De aceia dicţionarele sunt foarte dificil de construit şi au
totdeauna lipsuri.
Heidegger a vrut să extragă din cuvânt toată
încărcătura lui de gândire. A realizat studii minunate folodindu-se
de elină ca de o limbă originară. Platon, în Cratylos, ne atrage
atenţia că în vechea limbă, care nici nu ştim
dacă era elina originară sau o altă limbă ca origine (pentru ce vrem să
spunem important este că o limba antică, elina, consemnează
aşa ceva), sunt multe cuvinte a căror înţeles grecii nu-l mai
ştiau (cu 400 de ani înainte de Chiritos). Este foarte greu să te
sprijini pe cuvinte şi să extragi vechea înţelepciune din ele cu
toate că ele sunt singurul nostru sprijin într-o comunicare care poate
să nu fie univocă, dar asta este cu atât mai frumos. O anumită
ambiguitate în folosirea cuvintelor le dă farmec chiar dacă deschide
şi poarta neînţelegerii sau a situaţiilor comice. Ce bine
că limba nu se lasă matematizată! Poate că în aceasta este
şi frumuseţea limbajului natural că un cuvânt nu este un
număr. Cum spunea Platon (subliniat şi de Constantin Noica), “limba
însăşi este...zeul Pan în persoană, pe jumătate
raţiune pe jumătate sălbaticiune.”
Multe volume s-au scris despre realitate, imaginaţie, adevăr
şi vis. Aş vrea să găsesc o felie care să-mi
permită să spun ce mă interesează şi care nu a fost
prea mult bătătorită. Dacă voi reuşi îmi veţi fi
voi martori.
Poate că apriorismul a însemnat o primă încercare de a spune ceva
nou în cunoaştere. Este vorba de un filon al gândirii care pleacă de
la Platon si se continuă cu Descartes, Leibnitz şi Kant. Sunt
gânditori pentru care ideile înnăscute sunt un bun al nostru. Locke
şi Hume se opun acestui punct de vedere. Locke susţine că la
naştere creerul nostru este “tabula rasa” şi că toate
cunoştinţele noastre se capătă prin experienţă,
prin învăţare.
Îmi cer scuze dacă voi face un salt pâna la Kant, trecând peste
gânditori importanţi, pentru că el este cel care a introdus a
priorismul în filosofie. Să vedem cam ce au fost Categoriile pentru
acest gânditor? “ ....de
aceea ele se numesc concepte pure ale înţelegerii (folosesc înţelegere
şi nu intelect deoarece sunt de părere că
termenul intelect nu are un denotat clar, ca termen filosofic, în limba română), care se
raportează a priori la obiecte...” (
Imanuel kant, Critica raţiunii pure, Ed. Ştiinţifică.,
1969, p. 110). Kant era de părere că puritatea raţiunii,
adică ceea ce avem noi în mintea noastră fără un alt ajutor
exterior nouă, sunt tocmai aceste categorii care, împreună cu
diversul percepţiilor realizează o sinteză, o unitate,
înţelegând ceea ce ne înconjoară. Această sinteză,
această înţelegere, este tot
un concept pur al minţii noastre pe care noi îl numim realitate. Primele
3 categorii din tabela categoriilor kantiene sunt: Unitate, Multiplicitate,
Totalitate. Este evident că toate conceptele, toate fiinţele
şi toate obiectele pe care le percepem, sunt modelate, înţelese, cu
ajutorul acestor categorii. Următoarele categorii sunt cele de Realitate,
Negaţie, Limitatie. Realitatea, la care iarăşi am ajuns, o
găsim în jurul nostru, dar ea este numai în capul fiecăruia dintre
noi şi la toţi. Aici voi insista.
Alegerea categoriilor filosofice este ceva mai greu de explicat sau de
susţinut. Platon a vorbit, şi nu foarte explicit, de puţine
categorii. Aristotel a propus iniţial 10 categorii. Sigur că
numărul rotund, decada, a jucat probabil un rol în această alegere.
Mai târziu a mai adăugat alte 5 categorii. Kant a propus 12
împărţindu-le în grupe de 3 categorii. Poate că şi la el
schema spaţiala ca şi numărul au jucat un rol. Kant a refuzat
una din categoriile importante propuse de Aristotel, pe cea de mişcare,
de deplasare. Un refuz curios. Mai sunt şi alte propuneri cu un numar mai
mare de categorii. Constantin Noica ne arată că pâna acum au fost
propuse cam 32 de categorii. Lucian Blaga propune şi un dublet categorial
al inconştientului ceea ce măreşte şi mai mult numărul
categoriilor. Nu cred că se poate ajunge la un consens privind tabelul
categoriilor necesare pentru a înţelege lumea. Poate că nici nu este
important. Individulizarea minţii omeneşti lasă liberă
variabilitatea părerilor. Important este că foarte mulţi
gînditori, dintre cei mai credibili, au ajuns la concluzia că avem nevoie
de unele idei, pe care le numim concepte, şi care pot fi înnăscute,
mai corect spus sunt a priori.
În lumea instinctelor toate acestea
sar în ochi. Uneori instinctele, cum sunt cele de apărare, de foame sau
cel sexual, ne oferă comportamente complexe sau aproape de necrezut.
Antilopa africană Gnu naşte în savană. Aici sunt multe pericole
pentru un animal ierbivor ce stă culcat în iarbă şi nu se poate
apăra prin fugă. Mama Gnu naşte cu o viteză
incredibilă, în câteva minute, iar puiul, nou născutul, are nevoie de
aproximativ 10 minute, după ce e născut, ca să se pună pe
picioare şi să înceapă să fugă împreună cu mama
sa şi cu hoarda. Crabii de uscat din insulele pacificului (insulele
Cristmas) se desvoltă în apele mici din jurul insulei din ouăle
depuse de mamele crab. Când puii de crab sunt destul de desvoltaţi ca
să poată merge pe picioruşele lor invadează plaja, venind
din ocean, şi toţi aleargă spre pădure. Cei ce scapă
de pescăruşi, sunt salvaţi şi se vor putea desvolta în
continuare. Nu mai vorbim despre instinctul păsărilor migratoare.
Aceste comportamente limită şi, după cum spuneam destul de
complicate, nu ar putea fi posibile
fără anumite „depozite”, fără anumite
“cunoştinţe” cu care animalele şi noi, oamenii, ne
naştem.
Faptul că avem un bagaj de cunoştinţe, sau de
structuri-scheme de cunoştinţe, cu care venim în acestă lume, cu
care putem cunoaşte lumea ce ne înconjoară este cheia
înţelegerii a ce însemnă, pentru noi, pentru fiecare din noi, realitatea.
Lumea exterioară,
existentul, ceea ce există, ne influenţează simţurile din
cea mai fragedă copilărie. Noi, încetul cu încetul, folosind ceea ce
numim experienţa, ne recreem în mintea noastă această
realitate cu ajutorul categoriilor înţelegerii. Asta nu
înseamnă că realitatea, ca ceva ce este independent de noi, nu
există. Ea este, dar pentru noi va fi numai după ce trece prin mintea
noastă, a fiecăruia.
Cred că am înţeles că realitatea este o sinteză,
cam aşa cum a spus Immanuel Kant, a minţii nostre, a creerului
nostru, o sinteză individuală care ne permite să înţelegem
lumea înconjurătoare. Asta nu înseamnă că mai mulţi nu pot
avea aceeasi “imagine” a realităţii. Înseamnă altceva. Având
aceeaşi imagine a realităţii putem să avem, fiecare din
noi, mici sau mai mari diferenţe în a cunoşte aceeaşi realitate.
Doi oameni pot vedea un căţel dar, fiind acelaşi
căţel, fiecare îl poate vedea altfel. Ştiu că este vorba de
un câine, de unul alb cu pete negre, numai că unul poate fi iubitor de
câini şi altul sperios. Fiecare, vazând acelaşi câine îl vede altfel. Da! Chiar aşa! Dacă fiecare din noi are o imagine diferită, cu
puţin sau mai mult, asta nu înseamnă, după cum am spus, că
nu există un câine în faţa noastră. Înseamnă cu totul
altceva. Acel câine este real, există acolo. Numai că imaginea pe
care ne-o formăm, imagine vizuală, auditivă, senzorială ca
să vorbim în general, poate fi diferită de la un om la altul.
Realitatea fiind aceeaşi poate fi şi diferită.
Situaţia asta ce poate părea bizară este întărită,
ca structură a funcţiilor minţii noastre, de punctul de vedere
al lui Lucian Blaga. El ne propune, pe lângă categoriile înţelegerii,
ce sunt folosite de cele mai multe ori conştient sau la limita dintre
conştient şi inconştient, şi nişte categorii ale
inconştientului care pot şi ele ajuta la individualizarea persoanei.
Toate aceste categorii împreună, ale conştientului şi ale
inconştientului, formează Matricea Stilistică care pare
să fie o structură ce corespunde atât speciei cât şi
individului. Asta înseamnă că prin categoriile conştientului
şi ale inconştientului fiecare fiinţă umană se
deosebeşte de cealaltă, de toate celelalte, fiind totuşi
aceeaşi pentru toate fiinţele umane.
Experienţele neurofiziologice contemporane, la care Blaga nu avea
cum să aibă acces, îi confirmă supoziţia că prin
structura sa mentală omului i s-a
oferit universalul (pe care Blaga îl numea transcendent, Marele Anonim)
rămânând o fiinţă singulară. Neurofiziologia ne
demonstrează că avem arii specializate în cortex, cum este cea
optică, preponderent localizată în regiunea occipitală sau cum
sunt ariile limbajului din câmpurile lui Wernike şi ale lui Broca. Este
adevărat că acum mai ştim, datorită scanner-ului care
filmează şi fotografiază ariile active ale cortexului în raport
cu stimulii pe care-i dăm, că ariile vizuale ca şi cele legate
de vorbire, sunt mult mai răspândite pe cortex decât se credea şi
anumite arii sunt mult mai specializate. Studiindu-se maimuţe care au
reusit să înveţe să comunice cu experimentatorul ( un subiect a
învăţat în jur de 200 de simboluri pe care le folosea), maimuţe
care n-au vorbirea pentru că nu au un aparat fonic, anatomic nu sunt
dotate cu aşa ceva, s-a constatat că
utilizarea simbolurilor nu era legată de regiunea
temporo-parietală stânga, ca la om. Maimuţa localizează
răspândit pe tot cortexul funcţia ei de comunicare simbolică.
Aceasta o face mai puţin vulnerabilă posibilelor accidente cerebrale.
La om localizarea stângă a ariei vorbirii cu toate dimensiunile ei, sunt
de părere specialiştii, reprezină un câştig al
evoluţiei, o mai mare eficienţă, asociată unei mari
vulnerabilităţi în situaţia unor accidente cerebrale. O
specializare asemanatoare cu cea a limbajului, pentru om, o are câinele în zona
olfactivă. Câinele are o sensibilitate olfactivă care o
depăşeşte cu aproximativ 17 ori pe cea a omului. Aria lui
corticală oftalmică este foarte desvoltată comparativ cu
creerul. Câinele poate mirosi doar câteva molecule dintr-o substanţă
având un univers al mirosurilor nebănuit pentru noi. La om funcţia
limbajului, în situaţiile de care am vorbit, de accidente cerebrale în
hemisfera stângă, poate fi preluată de alte zone răspândite pe
cortex şi, după cum vom vedea, nu mai au fineţea limbajului
articulat, asociind de pildă, comunicarea extraverbală, prin semne,
gesturi sau prin arătarea obiectelor.
Pe corticala creerului nostru sunt zone specializate nu numai pentru limbaj
ci şi pentru recunoaşterea figurilor, a diferitelor obiecte uzuale,
sau a altor obiecte, zone care pot fi regăsite la toţi membrii
speciei, sau la majoritetea, dar sunt şi zone care se desvoltă, prin
experienţă şi prin învăţare şi care sunt ale
individului. În noi, în Matricea Stlistică pe care o purtăm se
întâlneşte, chiar conlucrează, individualul cu generalul speciei,
chiar cu universalul, cu transcendentul.
Aici apar nişte dificultăţi majore pe care matematica nu le
mai poate depăşi, măcar pâna acum, din câte ştim. Când pot
spune că A= A? Nu totdeauna pentru că există
mici diferenţe între două obiecte ce par identice. Echivalenţa poate avea un grad? Nu poate exista o echivalenţă tare, care să nu fie
deranjată de diferitele noatre organe de sinţ? Este o întrebare la care nu se poate
răspunde usor. Cu toate acestea diferenţele de care vorbim uneori
nici nu sunt sesizabile. Nici nu avem nevoie să le obsevăm. De aceea
echivalenţa funcţionează foarte bine în matematica folosita de
ingineri, de pildă. Nu este important un fir de praf ce se depune pe un
aparat electronic cu toate că acelaşi aparat poate cădea în
pană dacă este plin de praf.
Cu siguranţă noi percepem diferit obiectele, fie ele fiinţe,
plante sau pietre. Aceste diferenţe ţin de organul, de organele de
simţ. Ele diferă la mine faţă de prietenul meu, aşa
cum şi percepţiile venite prin aceste organe de simţ
diferă. Mai mult. Neurofiziologii au constatat, nu fără
stupoare, că localizarea cerebrală a aceluiaş concept, cuvânt,
noţiune, este diferită la diferiţii oameni. Cu ocazia
intervenţiilor pe creer în cazurile de epilepsie au avut nevoie să
verifice funcţia normală a unor arii cerebrale pentru a nu le
distruge din greşală. Cu această ocazie au constatat că
imaginile şi cuvintele ce le însoţesc, spre exemplu imaginea de casa
şi cuvântul exprimat, dar şi multe alte imagini şi cuvinte, au
diferite localizări la oamenii operaţi (obsevaţii pe 200 de
cazuri). Dacă era vorba de un poliglot cuvântul casă avea o altă
localizare pentru fiecare limbă folosită.
Oare cum se poate armoniza această diversitate funcţională
pe care ne-o oferă creerul nostru cu principiul logic al identităţii?
Eventual cu o identitate de grad. Asta ar însemna că mai mulţi putem
recunoaşte un câine, îl recunoaştem că este alb cu pete negre,
că are un anumit ton al lătratului, îi recunoaştem
stăpânul, dar putem să avem o altă părere despre
calităţile acestui câine. „Ce e într-un nume când oricum am numi
trandafirul miroase la fel”, asta nu înseamnă că nu putem avea o
părere diferită, prietenul meu şi cu mine, poate chiar să
ne certăm pe acest subiect- mai ales dacă suntem destul de
încăpăţânaţi- când admirăm trandafirul din faţa
noastră.
Veţi spune că diferenţele sunt mici şi nu
influenţeză imaginea noastră ca un tot. Aşa este, dar sunt diferenţe. Să le
neglijam? Să nu le luam în calcul? Se poate şi aşa ceva. Dar
unde ne oprim? Cine ne
spune care sunt diferenţele esenţiale şi care sunt cele
neesenţiale? Cred că oricât orgoliu am avea tot nu putem da un
răspuns consistent. Creerul nostru face, totuşi, această
diferenţiere. Din acest motiv criteriul adevărului
corespondenţă pare solid. “ Este adevărat că „în faţa mea este un câine”, dacă
şi numai dacă în faţa mea este un câine”. La fel se întâmplă şi cu alte obiecte sau fiinţe, de fapt cu
toate obiectele şi cu toate fiinţele. Cum ar putea fi luate
mărturiile, în tribunale, dacă nu ar exista un astfel de criteriu?
Cum este posibil aşa ceva când diversitatea este destul de mare? Nu ştiu dacă cineva poate răspunde
direct cum face creerul să aleagă caracteristicile pe care le numim
esentiale şi să le elimine pe cele întâmplătoare sau să le
lase în planul doi. Să le lase pe mai târziu, când şi dacă va fi
necesar. Numai o identitate cu grad ar putea să ne dea o modalitate destul
de riguroasă de a ne plimba într-un astfel de domeniu.
Ceea ce ştim, ceea ce ne comunică experienţele
neurofiziologice, este că experimentatorii amintiţi mai sus
arătau subiecţilor o schema a unei case, o schema a unui câine, a
unui scaun, a unei mese, şi nu fotografii cu case, mese, scaune, câini.
Subiectul răspundea de fiecare dată corect. Asta înseamnă că
nouă ne ajunge doar un simbol al unui nume pentru a avea o percepţie
a unui obiect, a unei fiinţe. Se pare că avem această
posibilitate de abstractizare. Creerul nostru poate face abstracţie de
calităţile neesenţiale ale unul obiect recunoscând obiectul.
Poate că pe această caracteristică corticală se
bazează şi Geschtalt teorie lansată în secolul XIX de W.
Wundt. S-a constatat că noi deducem realitatea din experienţele
trecute. 75% din oamenii sănătosi nu observă ce se întâmplă
în jurul lor. Noi selectăm din percepţiile primite numai ce ne interesează.
Uneori vedem, simţim, puţin un obiect, il vedem parţial, în
mintea noastră ne imaginăm restul, inventăm realitatea,
dacă pot spune aşa, din puţinul perceput, pe baza
cunoştinţelor anterioare.
Experienţele neurofiziologice recente confirmă localizări
corticale specializate, cum am mai spus, pentru diverse funcţii optice.
Observaţiile pe pacienţi cu distrugeri parţiale ale ariei optice
au arătat, la o bolnavă care avea vederea păstrată şi
care vede chipurile, poate descrie amănunte, dar nu poate să le
recunoască. Vede trăsăturile individuale însă îi
lipseşte ansamblul. Nu poate avea o interpretare corectă a lumii. Nu
poate asocia informaţiile vizuale cu ceea ce cunoaşte deja. Îi
lipseşte Geschtaltul, îi lipseşte posibilitatea de a sintetiza mental
întregul. O altă pacientă vede imaginile dar nu le poate asocia cu
mişcarea. Vede un tren la momentul x si apoi la momentul x+10 secunde. Se
sperie când îl vede aşa de aproape. Nu poate face legătura între cele
două poziţii pentru că nu poate sesiza deplasarea. Este tot un
defect al memoriei vizuale deoarece din experienţa ei, pe care a avut-o
înainte de accident, avea şi imaginile legate de deplasare, de
mişcare. Un alt caz, un bărbat, vede şi recunoaşte chipuri
dar nu poate recunoaşte obiecte casnice chiar dacă le vede. Vede un
desen al unei perii, o reda corect desenand-o dar nu ştie ce este. I se
arată un disc de 45 de turaţii, îl descrie dar nu ştie ce este.
Dacă-l pipăie spune imediat că este un disc de patefon. Alt caz
are o leziune occipitală a ariilor vizuale care-i permit să vadă
în continuare. Nu mai distinge formele ci numai culorile. Pe un teren de fotbal
el vede verde, gazonul, şi ceva alb care se mişcă, mingea. El
poate realiza întregul, la care îl ajută probabil şi memoria
auditivă, şi reuşeşte să antreneze o echipă de
fotbal.
Din exemple studiate de neurofiziologi cred că se poate înţelege
că percepţiile noastre sunt o sinteză a tuturor simţurilor,
o sinteză în care sunt asociate informaţiile receptate de
simţuri din exterior cu cele depozitate in memorie. Atenţie! Prin
această receptare şi memorizare, de fiecare dată când a fost
făcută (ceea ce înseamnă experienţă şi
învăţare), au fost folosite categoriile înţelegerii şi
ale inconştientului care au
modelat, au memorat, au stocat, toate aceste vechi perceţii, după
“chipul şi asemănarea lor”. Ce înseamnă asta? Că percepţiile noastre au fost filtrate, au fost triate,
după cum se potriveau mai bine cu unitatea, cu multiplicitatea,
cu totalitatea, cu negaţia, cu limitaţia, cu mişcarea,
cu cauza, cu Matricea Stilistică, care păstrează în
ea toate aceste categorii, şi pe care o avem fără s-o
învăţăm. Mai înseamnă şi individualizarea a tot
ce percepem. Se pare că avem
Universalul în noi după care se vor “forma” şi toate
percepţiile noastre. Se pare că lumea reală există dar noi
nu vom şti niciodată cum arată ea de fapt pentru că suntem
forţaţi s-o recreem de fiecare dată. Asta nu înseamnă
că realitatea ca “lucru în sine” diferă prea mult de realitatea
noastră. Poate să fie chiar la fel, numai că nu avem de unde
să ştim. Ceea ce
ştim este că pentru unii este complet alta şi că, vorbind
în general, ea, realitatea, diferă de la unul la altul dintre noi. De cele
mai multe ori aceste diferenţe sunt foarte mici dar ele sunt regula. Deaceea cred că putem spune
că Realitatea este, fără să greşim prea mult.
Imi cer scuze pentru textul care este cam încâlcit. Este vorba de ceva
foarte simplu şi, cred eu, clar, dar defectul în exprimare nu mă
ocoleşte.
Felul în care putem noi înţelege lumea depinde de un bagaj conceptual
cu care ne naştem. Prin el avem universalul în noi care va modela
percepţiile noastre individuale, recreând astfel lumea. Platon ar spune ca
lumea transcendentă a ideilor ne domină şi prin ea ne
facem o părere aproximativă despre lume. Luciam Blaga m-a convins
că acest universal îl avem în noi chiar dacă are o posibilă
legătură transcendentă.
Legatura necesar transcendentă apare foarte clar in toate formele
religioase care ne înconjoară. Ilie în carul lui de foc
împrăştie fulgere şi tunete în iulie. Creştinii l-au
transformat în sfânt recuperând, astfel, un idol vechi de care nici azi poporul
nu poate scăpa şi pe care-l sărbătorim pe 20 iulie. Ilie
întrupează frica omului primitiv, dar şi a celui de mai târziu, de
focul venit din cer şi de care nu se putea apăra. Este un concept
general, al tunetului şi al fulgerului! Donner sau Tonner din Valhala,
Jupiter sau Jovis din Olimp, erau aceleaşi întrupări ale
aceluiaşi general. Ileana Cosânziana şi Făt Frumos sunt
prototipul, generalul, chiar universalul, feminin şi cel masculin în
splendoarea lor tinerească. Afrodita este şi ea reprezentanta
frumuseţii feminine, aşa cum a fost şi Nefertari căreia
Ramses al II-lea i-a ridicat un templu al dragostei şi al frumuseţii
la Abu Simbel. Apolo, întruparea frumosului şi tânărului masculin.
Diana, zeiţa animalelor pădurii şi a vânătorii, Osiris,
regele şi zeul fertilităţii, a revarsării Nilului care făcea, în fiecare an,
să renască Egiptul (fiţi atenţi la matricea
stilistică a populaţiei din deşert şi de pe malurile
Nilului, diferită de cea a celor ce trăiau în pădurile Europei,
în ploile de vară cu tunete şi fulgere). Toţi aceşti zei,
ce poartă cu ei un general sau un universal, ca şi mulţi alţii,
au fost şi uneori mai sunt o nevoie a omului trecător pe acest
pământ de a da viaţă universalului, generalului, pe care-l
simţea în el. Acest general, acest universal, care nu ştiu cum s-a
cuibărit în om sub forma categoriilor şi care l-a făcut,
încă din cele mai vechi timpuri, cum spune Blaga “atunci când a devenit
om”, să simtă nevoia
transcendentului. Aceasta îl face pe om, chiar atunci când nu înţelege
ceva, sau mai ales atunci când nu înţelege ceva pe care-l simte prezent,
să fie mai liniştit, mai împăcat cu el însu-şi, dacă
se simte legat cu ceea ce a numit Dumnezeu, legat de transcendent.
Pentru că tot am vorbit de realitate, nevoia de transcendent
este umană şi este o realitate. Nevoie ce a apărut, cum spune
tot Blaga, când omul şi-a dat seama că este înconjurat de mistere,
că necunoscutul îi depăşeşte întelegerea şi
că este dependent, ca fiinţă, de aceste mistere.
Vreau să remarc, folosind un citat din Upanişade, o
tulburătoare cunoaştere a sinelui. Călătorul ce
merge pe drumul zeilor (devayana) după moarte ajunge la Brahma. Acesta îi
pune o serie de întrebări la care călătorul trebuie să
răspundă dacă nu vrea să recadă în cascada
reîncarnarilor:
“ Cine eşti?”
“ Sunt…..Sinele (atman) fiecărei fiinţe. Sinele fiecărei
fiinţe eşti tu. Orice eşti tu, sunt şi eu”.
“ Cine sunt eu?”
“ Realitatea (satya)”
“ Ce este realitatea?”
“ Ceea ce este diferit de simţuri
(deva)....”
(Kausitaki Brahmana Upanişad, în Upanişad, Ed.
Herald, Bucureşti, traducere din sanskrită: Ovidiu Cristian Nelu. Pg.80).
Este de remarcat, acest citat din Upanisade, acest punct de vedere modern
al începutului metafizicii în India, începuturi nu se ştie când, poate
acum 1.500 de ani, poate acum 3000 de ani? Nu asta este important pentru noi ci faptul că se apropie până
la identitate cu punctul de vedere a lui Immanuel Kant Realitatea în Upanişade are
funcţia lucrului în sine, ce nu poate fi cunoscut, aşa cum
Brahma nu poate fi cunoscut, cunoştinţele noastre fiind cele
ce ne sunt date prin simţuri. Realitatea, aşa cum o înţelegem
noi, ne este lucrul în sine ci tocmai ceea ce ne este dat prin
simţuri. Două feluri de a
gândi atât de apropiale fără o aparentă filiaţie. Dacă
există o filiaţie ea s-a realizat numai printr-o matrice
stilistică. Studiul acestei matrici stilistice, dacă cineva o va face
vreodată, ar trebui să ne ducă foarte departe. Sau, poate acesta
este unul din marile adevăruri la care, dacă ajungi, nu contează
din ce parte a globului eşti şi nu este nevoie de nici o
filiaţie.
Să mai înaintăm cu un pas şi să vedem ce ar mai putea
fi Imaginaţia. Imaginaţia şi iluzia! Care să fie limita,
limitele, între imaginaţie, iluzie şi realitare?
Mai întâi, imagine. Imaginaţia este legată, deci, de simţul
vederii. Nu este o imagine văzută direct ci una văzută indirect,
aşa cum vedem în vise, un fel de imagine a memoriei, o imagine interioară,
nu una a exteriorităţii. De aceea poate fi foarte aproape de iluzie.
Numai că imaginaţia este o facultate a creerului nostru care este cel
mai aproape de inteligenţă, de creativitate. Îţi imaginezi ceea
ce nu este şi reuşeşti să-l faci să fie. Îţi imaginezi
o minune şi mâine ea va fi. Iluzia este şi ea un fel de realitate,
dacă pot spune aşa o realitate falsă, o imaginaţie
falsă. Imaginaţie falsă!
Este o imaginaţie care nu se poate realiza, care ştii că nu se
poate realiza. Nu ştiu cum să vorbesc despre aşa ceva. Dacă
vă amintiţi, a fost un film cu Tom Curtney, Billy the Lier (Billy
mincinosul). Eroul, fără să fie nebun, îşi imagina tot
felul de situaţii pe care nu le putea realiza datorată resurselor sale
limitate sau convenţiilor. Era, ceea ce spunem, cineva care se minţea
singur creându-şi o lume, sau momente de lume, iluzorie. Poate că
este vorba de cea mai periculoasă minciună pentru că merge
mână în mână cu laşitatea. Deci, iluzia este un fel de minciună
pe care ţi-o asumi, în care ajungi să crezi. Este o încipuire pe
care o crezi aevea cu toate că ea nu va fi, ştii bine că nu se
va realiza. Realizarea ei depinde de tine. Sigur că pot fi şi iluzii
ne voluntare numai că ele nu sunt regula.
Închipuire, poate că este o exprimare mai aproape de ce se întâmplă
într-o falsă imaginaţie, într-o iluzie. Dai chip, în-chipueşti,
închipuieşti întru ceva ceea ce ai vrea să vezi cu toate că
eşti sigur că nu eşti în stare de realizare. Închipuirea este
iluzie dar nu este imaginaţie. Am prins o delimitare, o limitare
realizată, între imaginaţie şi iluzie.
Pâna aici ne-am aflat pe un tărâm al normalităţii, al
sănatăţii mintale, dar ce ne facem când acest nivel este
depăşit? Ce ne facem, aşa cum am mai pomenit, cu
lumea imaginară, a iluziilor, din bolile psihice? Ce
ne facem cu căutarea iluziilor prin droguri?
Iluziile bolnavilor psihici sunt o realitate a
lor, a fiecăruia. Boala respectă individualitatea percepţiilor.
În cazul drogurilor, o situaţie
periculoasă, care ridică cel putin o întrebare care ar trebui analizată.
De ce sunt căutate drogurile? Cum se explică tentaţia lor?
Întradevăr, problema drogurilor ce produc iluzii plăcute ne poate
duce pe un drum interesant. Este drumul care ne spune că omul are nevoie
de iluzii, de imaginaţie. Să
nu uităm că tavernele unde se fuma opiu in China erau o realitate
cotidiană. Nu ştiu dacă vizitatorii în căutarea de iluzii
erau numai cei lipsiţi de imaginatie? Dar,
cu siguranţă, aceşti căutători de iluzii uşor
administrate simţeau nevoia acestei lumi imaginare care le lipsea din
varii motive. Chiar când imaginaţia nu merge pe un
drum artistic sau ştiinţific, pe un drum creator, şi se apropie
mai mult de iluzie, ea există ca o necesitate. Ce înseamnă aceasta? Simplu. Dacă institutorii ar şti să
dea tinerilor, elevilor, motive să-şi imbogăţească
imaginaţia creativă, fie ea artistică, fie tehnică, ar fi
mai puţini utilizatori de amfetamine, de opiu, de cocaină, de
haşiş, de marihuana. Imaginaţia omului ar trebui
susţinută şi încurajată prin orice mijloace. Daţi
frâu liber imaginaţiei ar trebui să scrie pe toţi
pereţii, în scoli sau pe stradă. Învăţarea eliberării
imaginaţiei ar trebui predată copiilor de cei mai buni profesori
posibili şi ar trebui considerată la fel de importantă,
dacă nu mai importantă, decât acumularea cunoştinţelor.
Dacă vrem să fim consecvenţi, cu cele spuse ceva mai sus, ar
trebui să dăm valoare de realitate atât iluziei cât şi
imaginaţiei. Chiar aşa este. Amândouă ne aparţin nouă,
noi ne imaginăm, noi avem iluzii aşa cum tot noi imaginăm. Numai
că, am văzut, că între ele este o de-limitaţie, o limitare
realizată. Imaginaţia este, de cele mai multe ori, creatoare pe când
iluzia este o retragere în şi din neputinţă, în şi din
laşitate, din faţa unui act creator. Ne imaginăm ceea ce nu este
încă dar va fi. Nu este chiar o obligaţie. Ne putem imagina ceva
şi să nu-l putem realiza, să nu poată fi realizat, din
varii motive. Jules Vernes şi-a imaginat ceea ce deabea noi am văzut.
Literatura SF de azi, după părerea mea, fabulează de cele mai
multe ori în cel mai rău sens construind iluzii după iluzii,
construind lumi oribile şi speculează la maximum nevoia omului de a
fi speriat, de a fi îngrozit, oferind iluzii morbide. Este mai aproape de drog
decât de Jules Vernes. O salvare ar putea fi religia, legătura omului cu
transcendentul. Nu voi intra mai mult în acest subiect plin de
dificultăţi şi de spini. Voi aminti doar că omul are nevoie
de transcendent, de acestă legătură, religo, care
înseamnă şi teamă, scrupul de conştiinţă, teama
celui ce are conştiinţa încărcată şi care-i oferă
protecţia transcendentului. Ce s-ar fi întâmplat cu poporul evreu, în
miile de ani ce au trecut, fără religie. Iar noi creştinii, care
datorăm evreilor credinţa noastră, ce ne vom face fără
această credinţă în lupta, din ce în ce mai aprigă, cu
terorismul. Numai credinţa ne va ajuta să nu ne predăm în mâna
celor ce vor să ne siluiască trupurile, mintea, şi spiritul
nostru. Această nevoie de transcendent, de care a vorbit Lucian Blaga, ne
va salva. Nevoie care începe cu mirarea în faţa misterelor ce ne
înconjoară şi care continuă şi după ce am dat la o
parte vălurile ce acopereau unele mistere. Aceasta este moştenirea
lăsată de Lucian Blaga, şi ea este frumoasă, este
înălţătoare, este lupta noastră de zi cu zi, creativitatea
noastră, este ceva ce se poate realiza şi chiar o realizăm prin
toate ştiinţele si prin manifestările artistice.
Încă ceva despre iluzie şi legătura ei cu minciuna. Am
văzut că reconstruirea realităţii, de fapt construirea
realităţii, în mintea noastră este o funcţie normală a
creerului. Nu ştiu dacă în sinteza realităţii
participă, poate participa, şi un anumit grad de iluzie? De
ce nu? Pentru că iluzia însemna o realitate cu care
ne îndepărtăm de realitate! Se pare că avem mai multe feluri de
realitate. Dar şi minciuna înseamnă depărtare de
realitate. Numai că, de fapt, atât iluzia cât şi minciuna sunt o altă
realitate, am văzut că sunt o realitate falsă, o
imaginaţie ce nu se poate realiza sau o realitate falsificată, de
aceea o şi numim altfel, o numim iluzie şi nu imaginaţie.
Minciuna ca şi iluzia pot fi supuse voinţei noastre, pot porni din
ea, sau pot să ne fie administrate. Iluzionistul este un fel de mincinos
dar un mincinos pe care-l plătim noi să ne mintă. Minciuna ocoleşte
sau vrea chiar să deformeze adevărul (un cuvânt mare cu care
toţi suntem de acord, numai că atunci când vrem să-l prindem,
să-l ţinem bine strâns, este ceva mai greu să-l definim), asta
nu înseamnă că nu este şi ea cât se poate de reală. Tocmai
pentru că minciuna, ca şi iluzia, sunt reale sunt şi atât de
periculoase şi uneori cu greu le putem disocia de ceea ce numim
adevăr.
Imaginaţia şi iluzia, indiferent dacă ambele
sunt reale, vor desemna, vor exprima, situaţii opuse, chiar contrare. Cu
toate acestea imaginaţia ţine pasul cu realitatea. Am văzut
că imaginaţia este o funcţie benefică a minţii
noastre. Imaginaţia este creatoare. Cu ajutorul acestei imaginaţii
creatore s-a realizat tot ce avem, toate minunile lumii, întreaga noastră
civilizaţie, tot ce ne înconjoară. Este şi o parte pe care o
numim imaginaţie bolnavă, nebună, imaginaţia care
creează ceea ce numim răul. Războaiele, distrugerile,
crimele, furturile, şi ele necesită imaginaţie, chiar
imaginaţie creatoare, dar creatoare de rău. Rău şi
bine. Iarăşi cuvinte greu de explicat când ne
îndepărtăm de om şi de ceea ce el reprezintă. În lumea
naturală unde nu intervine omul, în junglă sau în unele
rezervaţii destul de mari pentru a scăpa de intruziunea omului nu
există noţiunea de rău şi de bine, decât dacă noi de
raportăm la faptele ce se întâmplă acolo. Când vorbim de poluare sau
de bolile pe care omul le favorizează în lumea animală doar atunci
apare noţiunea de rău legată de viaţa animală.
Animalele nu se omoara niciodată numai pentru plăcerea de a omorâ,
ele omoară ca să mănânce, să supravieţuiască.
Răul şi binele sunt noţiuni strict legate de om, de
relaţiile dintre oameni, de ceea ce omul face sau nu face naturii, de
acţiunea lui creatoare sau distrugătoare.
Să ne reîntoarcem
putin la neuro-fiziologie şi la posibila ei relaţie cu realitatea.
După cum am mai vorbit, aria
corticală a limbajului este în hemisfera stângă, câmpurile lui
Wernicke şi Broca. Am văzut că animalele care nu sunt vorbitore
dar care, aşa cum sunt cimpanzeii, pot învăţa simboluri şi
pot, cu ajutorul lor, să comunice cu experimentatorul, au o
distribuţie a acestor zone cortical pe ambele hemisfere. Aceste date au
fost înregistrate cu ajutorul cinematografiei prin scanner. Cimpanzii pot
asocia un simbol cu un cuvânt. Controlul s-a făcut urmărind
abilitatea de a apăsa pe o tastă corespunzătoare. Aduc aminte
că încă în anii 50-60 s-au făcut astfel de experimenţe pe
cimpanzei cu rezultate asemănătoare. Ceea ce a lipsit atunci a fost
posibilitatea dea vizualiza activitatea cortexului.
Un caz de care am
pomenit, în trecere, anterior este cel al unui om de ştiinţă
care a suferit un accident vascular cerebral în hemisfera stângă care i-a
limitat, i-a alterat vorbirea. Pacientului i s-a făcut un program complex
de recuperare care a avansat lent şi greu. Ajunge să folosească
corect cuvintele dar vorbirea pacientului nu are conţinut. Ca să se
facă înţeles este nevoit să apeleze la expresia feţei, la
diferite semne, gesturi, să arate obiectele, pe scurt la comunicarea
extraverbală. Zona specializată corticală a pacientului este
distrusă. Se practică o explorare cu scanner-ul şi se
observă că alte zone ale cortexului sunt active şi preiau
limbajul, înţelegerea lui şi comunicarea înţelegăroare, de
data aceata zone răspândite pe
ambele hemisfere. Problema este că aceste noi zone folosite de comunicare,
ca să sprijine limbajul deficitar, nu mai sunt comparabile cu ariile
specializate. Recuperarea s-a făcut cam în felul în care cimpanzeii
reuşesc să înveţe să comunice.
De aceea neuro-fiziologii
sunt de părere că specializarea vorbirii la om nu se putea face decât
limitându-se la o hemisferă. Prin aceasta fineţea folosirii
cuvintelor, a ariei lor de înţelesuri, a putut să evolueze, probabil
mai evoluează încă, făcând din vorbire o funcţie de mare
valoare. Aceste experienţe sunt şi un stimulent pentru cei ce ne
spun, de foarte mult timp, că educaţia este foarte importantă.
Copilul este apt de a forma aceste arii ale vorbirii, de a le perfecţiona.
Atunci este bine să înveţe să vorbescă corect, să se exprime frumos, să scrie corect,
să înveţe mai nulte limbi (a căror arii corticale se vor ajuta
una pe alta şi nu se vor încurca, pentru că folosesc localizări
separate), numai astfel un copil va evolua frumos.
Arheologii care ştiu
neuro-fiziologie şi au studiat comportamentul uman au putut să
descifrze posibilele mutaţii ale
crerului uman în timpul evoluţiei. Evoluţie ce poate fi studiată
prin abilităţile acestor oameni, care aveau probabil un limbaj, aveau
deci raţiune, realizau unelte, le inventau. Din acest punct de vedere se
poate observa o diferenţă mare între oamenii de Neandertal şi
Homo Sapiens, omul de Cro-Magnion. Descoperirile arheoogice legate de
neandertalieni ne arată că foloseau piatra cioplită ca
unealtă dar nu au folosit osul. Nu au prelucrat oasele de animale. Nici
pietrele cioplite nu sunt diversificate. Omul de Neandertal era foarte
puţin inventiv. Pare că-i lipsea nevoia de a crea ceva nou. Probabil
că foloseau un vocabular redus de cuvinte şi nefiind inventivi par lipsiţi de imaginaţie.
In schimb, omul de Cro-Magnion
şi-a diversificat mult uneltele. Foloseşte şi uneltele de
os care au o mare varietate. Probabil că vocabularul lui era mai bogat
decât al neandertalienior şi a ajuns să fie stămoşul
nostru.
Imaginaţia, visul,
poate ca sunt cele mai frumoase episoade din viata noastră, chiar
dacă uneori sunt oribile, uneori momente de groază de care deabea de
scăpăm când ne trezim, cu toate că uneori rămân în mintea
noastră destul de mult timp. Freud este marele găsitor al umbrelor
vieţii noastre ascunse dar pe care nu o putem controla, ea chiar ne
controlează pe noi, ne domină fără să vrem.
Se făcea că
eram în casa noastră, în vechiul dormitor, era şi Ana catrina acolo
chiar dacă arata altfel. Avea parul roşu. Pe covor erau 2
căţei dar erau şi o droaie de pisici mici ce foiau. De unde
veniseră atâtea?
Parcă din curtea vecina de unde mai venisera pisicuţe în
grădină ş pe acoperişul căsuţei din spate, de pe Lab.
Le-am cules în brate şi Ana Catrina mi-a dechis usile şi a mers cu
iine pana acolo să le înnapoiem. M-am întors si in camera erau iar pisici.
Le-am cules şi pe astea şi le-am dus condus tot de Ana Catrina. Mai
erau persoane acolo. Trebuia să am un meteeng cu colaboratori, nu stiu la
ce colaborau. Corina a pus o masa frumos aranjată, aşa cum numai ea
ştie să facă, masa era
aşternută pe terasa de la intrare, afară dar deoadată
curtea s+a umplut de oameni care foiau. Aproape că nici nu mai puteam
intra în casă. Pe scări, la intrare si pe terasa, pentru ca era si un
TV acolo, se adunaseră o droaie de copii, parcă veniţi
atraşi de aparatul TV. M+am suparat foarte si am strigat să
opreacscă TV+ul şi să plece. Câti-va copii s+au îmbufnat dar
până la urmă au stin aoparatul si au plecat.
Deoadată
am văzut o masă lungă întinsă de la poartă până
în fundul curţii la care erau o sumedenie de invitaşi. Toţi
sedeau jos pe scaune. Lumea foia în jur. M-am trezit şi nu am putut adormi
imediat cu tiate că am încercat.
Ayi noapte
am avut un alt coşmar, ştiu li eu căt era coşmar? În orice caz era visul meu, era
inconştientul meu pe care nu am reuşit să-l curăţ de
imagini care acum răbufneau în mintea mea, adică deveneau
adevărate imagini
În loc de concluzii
aş spune că realitatea, imaginaţia, iluzia, adevărul,
răul şi binele, nu sunt numai nişte cuvinte ci chiar cheia
trăirii noastre pe acest pământ. De aceea au şi fost un subiect
constant de preocupare. Aceste cuvinte
vor fi întotdeauna, şi de acum încolo, subiectul unor comentarii, unor
dezbateri, unor păreri contradictorii din care se va alege, se va
lămuri, aurul înţelepciunii.
X X
X
Este un capitol din
cartea, în pregătire, Lucian
Blaga II. Pentru o nouă teorie a conştiinţei (a
conştienţei şi a inconştientului).