EXPUNERE CRITICĂ A CUNOAŞTERII LUCIFERICE

EXPUNERE CRITICĂ A CUNOAŞTERII LUCIFERICE.

Geo Savulescu

Pentru cei ce au citit sau au studiat gândirea lui Lucian Blaga este evident că nucleul ei este chiar Cunoaşterea Luciferică. Blaga, constructorul de sistem filosofic şi-a introdus, şi-a pregătit, cu multă grijă desfăşurarea Teoriei sale a Cunoaşterii. A avut nevoie de un alt inconştient decât cel al psihanalizei sau al analizei psihice şi a scris Filosofia stilului, în trilogie apare ca Orizont şi stil. Pentru că în cunoaşterea luciferică avea nevoie şi de un transcendent care putea fi şi imanent, şi pentru că nu voia să folosească transcendentalul kantian, propune imaginea unui transcendent care coboară, pe care la numit - după biserica Sfânta Sofia de la Constantinopol – perspectivă sofianică, transcendentul care coboară în sufletul omului aşa cum coboară razele soarelui prin ferestrele mici ce înconjoară cupola mare a bisericii din Constantinopol şi scrie un al doilea capitol al Trilogiei Culturii pentru a da un exemplu de matrice stilistică inconştientă, Spaţiul mioritic. Şi, pentru că bănuia că va fi lovit de critici - cum s-a întâmplat cu preotul Stăniloaie care-l va acuza că insultă Ortodoxia folosind o cunoaştere diavolească, Cunoaşterea luciferică , a scris un capitol despre metafore, Geneza metaforei şi sensul culturii, prin care voia să-şi justifice libertatea de a folosi nume cu rezonanţe poetice, metaforice, pentru a face mai bine înţelese diferenţele care existau între gândirea lui şi ceea ce se gândise până atunci despre cunoaşterea umană.

Această introducere poate să pară departe de Cunoaşterea luciferică. Vă cer permisiunea de a avea puţină răbdare pentru a arăta că totul, toată construcţia metafizicii lui Lucian Blaga, are ca sâmbure Cunoaşterea luciferică.

Este adevărat că Blaga scrie Eonul Dogmatic în 1931 şi Cunoaşterea luciferică în 1933. Este adevărat că Orizont şi Stil este scris în 1935, Spaţiul mioritic în 1936 şi Geneza Metaforei şi sensul Culturii în 1937. Repet: pentru economia construcţiei metafizice făcute Lucian Blaga avea nevoie la început, după cum am mai spus, de o Filosofie a stilului, sau dacă preferaţi, de o Filosofie a inconştientului, nu de o tratare psihologică sau chiar medicală ci de o filosofie! Fără această filosofie a stilului, fără un inconştient aşa cum el l-a construit, nu ar fi putut ajunge la înmulţirea categoriilor înţelegerii, la ceea ce a numit categorii ale inconştientului, categorii stilistice. Nici la buchetul categorial care este Matricea stilistică. Matrice stilistică, care este o noţiune adusă de Blaga în literatura filosofică şi care este o noţiune cheie pentru înţelegerea metafizicii lui Lucian Blaga incluzând cunoaşterea luciferică.

Filisofia stilului, noua perspectivă filosofică asupra inconştientului, sunt teme de gândire care au fost, cu siguranţă, prezente de timpuriu în mintea lui Lucian Blaga. Să nu uitam că venit după studiile de la Viena unde citise, studiase psihanaliza lui Freud, scrie două piese de teatru care stau sub semnul psihanalizei piese pe care, mai târziu, le abandonează, ceea ce este o dovadă că îşi schimbase părerea despre psihanaliză şi că în mintea lui Blaga încolţise ideea unei filosofii a inconştientului plecând de la fenomenul stilului. Filosofie a stilului, a inconştientului, pe care o elaborează ulterior şi o definitivează în Orizont şi stil (1935). Cu toate acestea este evident, urmărind textele, că Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică şi censura transcendentă, publicate între anii 1931-34, se sprijină pe filosofia lui a stilului fără de care nu le-am putea înţelege.

De ce a fost interesat să publice, mai întâi, ceea ce în 1943 s-a numit Trilogia cunoaşterii? Foarte simplu. A depus tot efortul pentru ca să comunice ideea sa centrală, Cunoaşterea luciferică. Este adevărat că Eonul dogmatic este primul pas care deschide domeniul contradictoriului, domeniu care poate deveni folositor cunoaşterii şi îl încheie cu Censura transcendentă, capitol ce lipseşte în filosofia lui Kant şi prin care putem şti de ce avem cunoştinţe, de ce aceste cunoştinţe şi nu altele, cu alte cuvinte cum cunoaştem şi ce este conştiinţa (conştiinţă care este formată din conştient şi inconştient).

Totul pare complicat când este foarte simplu. Lucian Blaga a construit o metafizică a cunoaşterii umane pentru a da socoteală de acest domeniu al contradictoriului, un domeniu evitat de logicieni şi fără de care cunoaşterea umană scapă înţelegerii noastre sau este şchioapă, îi lipseşte un picior de susţinere. Pentru aceasta a publicat Eonul dogmatic şi Cunoaşterea luciferică ambele pregătite de filosofia stilului, a inconştientului şi de folosirea metaforelor pe care le-a numit revelatorii. După aceea a dat multe exemple din lumea ştiinţei, a matematicii, a gândirii magice, a religiei, din lumile artei şi ale valorilor care, toate, au o culme în desfăşurarea istoriei. Toate exemplele lui Lucian Blaga sunt o desvăluire a felului cum lucrează asupra fiinţei umane categoriile stilistice, matricea stilistică şi censura transcendentă culminând cu istoria, cu Fiinţa istorică. Istoria, în gândirea lui Lucian Blaga, capătă fiinţă de la nenumăratele fiinţe umane care au modelat-o şi oricât de diverse sunt aspectele ei, oricât de diferite, uimeşte o trăsătură de unire care poate rămâne sau scăpa documentelor scrise dar care rămâne în lumea poveştilor, a miturilor – aşa cum sunt originea transcendentă a omului ca şi înfricoşătorul, splendidul mit al unui potop şi al salvării lumii printr-un om anunţat. Toate acestea par să rămână încrustate şi în bogăţia de monumente megalitice răspândite peste tot unde a trăit şi trăieşte omul, indiferent când a trăit el. Aceste monumente artistice, împreună cu miturile, pot fi socotite ca cele mai preţioase documente pentru că ne vorbesc despre adâncul sufletesc al oamenilor care au trăit atunci şi l-au creat.

Scopul prezentei expuneri este de a cerceta de ce pentru înţelegerea filosofică este important domeniul contradictoriului, dacă nu cumva acest domeniu este numai o sperietoare şi de fapt nu are fiinţă sau dacă nu poate fi el ocolit aşa cum cer construcţiile logice ataşate cunoaşterii, eventual ce înseamnă şi cum se poate decripta acest domeniu, cum l-am putem folosi fără a evita logica ; dacă propusa cunoaştere luciferică poate avea o validitate logică şi cât de necesară poate fi o astfel de cunoaştere, ce şi dacă a adus ea ceva nou, ce poate să ne mai aducă nou în cunoaştere.

Mai întâi aş propune să încercăm a vedea de ce Lucian Blaga a pornit pe acest drum al contradictoriului. Dacă suntem atenţi el face parte dintr-o familie de gânditori români care au avut ca temă înţelegerea contradictoriului, care s-au apropiat de acest domeniu. Poate că cel mai important este Ştefan Lupaşcu, logician român naturalizat francez, care a construit, începând cu teza sa de doctorat în filosofie (Du devenir logique et de l’affectivité, 1935, Sorbona) şi până la volumele de maturitate ( Logique et contradiction, Les trois matières, L’énergie et la matière vivante, L’énergie et la matière psychique,…) o logică dinamică a contradictoriului în care nu a mai folosit valorile de Adevărat şi de Fals, folosind, în schimb, actualizarea şi potenţializarea care pot avea valori infinite. Dacă actualizăm un termen al unei contradicţii, potenţializăm cel de al doilea termen fără să-l anulăm, astfel încât cei doi temeni nu se mai află în competiţie.

Un alt autor român ce şi-a dedicat toată opera unei logici modale care să cuprină în ea o logică pe care omul o foloseşte în mod spontan în acţiunile sale, chiar dacă pot fi uneori în domeniul contradictoriului, este Petre Botezatu care a propus o logică operatorie.

Grigore Moisil, păstrându-şi interesul pentru logicile matematice, a scris un ultim volum pe care l-a intitulat Logica raţionamentului nuanţat, în care a încercat să dea o replică logicii fuzzy a lui Zadeh încercând şi o nuanţare care să poată fi eventual folosită în acest domeniu al contradictoriului. Constantin Noica, fără să încerce o luptă cu logica matematică, a propus în ontologia sa o logică având o singură valoare care ar fi putut, eventual, fi folosită şi pentru a rezolva unele contradicţii.

Vreau să subliniez că această chemare mai mult sau mai puţin acută a dorinţei de a îmblânzi contradictoriul pare să nu fie întâmplătoare pe pământul nostru. Romulus Vulcănescu în mitologia sa [1] vorbeşte despre mitul arhetipal al Fârtaţilor, cei “ doi poli divini... a căror activitate demiurgică este complimentară (sic)... dualism popular care este o componentă spirituală a mentalităţii mitice la autohtoni în diverse etape (primitivă, arhaică, tradiţională) ... acest dualism fratucratic a stat la baza mitologiei dace ... ca o idee forţă preexistentă acestor mitologii şi ... a fost preluat în evul mediu timpuriu de creştinismul primitiv ... Fârtatul a devenit .. Domnul zeilor sau Dumnezeu, iar Nefârtatul Domnul demonilor, satana . .. Dumnezeu a căpătat în limba comună forma de Zeul Dumnezeu sau Sfântul Dumnezeu, care în limbaj sătesc a devenit Sînmnezeu şi prescurtat Mnezău şi Zău “. Lucian Blaga în piesa Avram Iancu are un prolog intitulat În cetatea Moţilor în care Muma pădurii, muma noastră a românilor în dialog cu Moţu vorbeşte profetic: ”Stau de pază că poate s-o-ntâmpla ceva, vreo poveste, cum n-a mai fost pe-aici de când necuratul spunea lui Dumnezeu –fârtate! ”[2].

Am să spun că aceasta este matricea stilistică, matricea noastră stilistică a dacilor, a valahilor, care s-a format într-o perioadă primitivă pe care nu prea o putem preciza, care s-a transmis dacilor, valahilor şi populaţiei care suntem noi astăzi, şi care ne vorbeşte de aceste două forţe demiurgice complementare ce lucrau împreună, ce se completează pentru a forma un tot ce poate fi înscris în sufletul nostru şi poate să răzbată în unele spirite pentru a se manifesta sub forma depăşirii problemelor neînţelegerii acestui domeniu al contradictoriului. Din acest punct de vedere sunt de acord că ar fi bine să facem, în continuare, eforturi pentru depăşirea blocajului pe care logica clasică ca şi cea contemporană o impune acceptării acestui domeniu sau, poate nu-i dracul aşa de negru şi putem topi acest domeniu al contradictoriului. Nu este uşor şi aceasta se poate vedea chiar în felul în care Lucian Blaga a încercat o astfel de rezolvare în cunoaşterea luciferică.

Unul din cei mai avizaţi comentatori ai operei lui Lucian Blaga, americanul Michael S. Jones scrie despre Cunoaşterea luciferică[3], ”Întrebarea dacă este bine să aderăm strict la logică şi de aceea să respingem anumite părţi ale datelor empirice, sau să abandonăm logica şi să îmbrăţişăm antinomia, nu este uşor rezolvată. ... Blaga argumentează că în scopul de a valida experienţa, intelectul trebuie să fie deschis faţă de posibilitatea de a se rupe de stricteţea logicii atunci când este necesar. Logica poate fi, de altfel, mai mult o reflecţie a felului cum gândeşte mintea decât felul în care este realitatea în sine.” Pentru omul pregătit la şcoala noncontradicţiei este de ne acceptat să depăşim logica, s-o lăsăm în urmă, în scopul de a ne putea apropia de o anumită parte a realităţii care altfel ne scapă

înţelegerii.

Blaga începe lupta împotriva logicului (curioasă luptă!?!) de la dogmatic. El observase că dogmaticul religios “… diformează raporturile logice dintre noţiuni... Noţiunile în această funcţie dogmatică ... ar putea să intre într-olaltă în raporturi care sunt diametral opuse celor logice. Cu alte cuvinte dogmaticul relaxează în chip radical raportul crezut absolut necesar între Noţiuni şi Logică” [4] În felul acesta Dumnezeu poate fi atât unul cât şi multiplu, unul ca fiinţă şi multiplu ca persoană şi numeşte această antinomie o antinomie transfigurată. O astfel de transfigurare se poate realiza şi în alte antinomii când se specifică valoarea diferită a unor noţiuni. De fapt, aici nici nu mai este o antinomie reală pentru că aceeaşi noţiune având valori diferite nu mai este aceeaşi noţiune. Blaga le numeşte paradoxe dialectice.

Blaga va spune “Concretul e marele câmp unde îţi găseşte soluţia orice paradoxie dialectică”[5]. Asta o ştie orice inginer (pentru mine inginer înseamnă un om ce dă soluţii practice ce trebuie să fie de folos, de aceea respect inginerii care ne fac viaţa mai uşoară). Oricine ştie că în practică nu pot exista contradicţii ci numai nerealizări, şi aceste nerealizări sunt de cele mai multe ori datorate unei gândiri defectuoase, unei gândiri ce nu respectă concretul. Sau mai exact, felului în care numim noi concretul ca şi valorile cu care încărcăm noţiunile (numele pe care noi îl putem da uneori unui anumit concret). Puţin mai departe şi tot în Eonul dogmatic Blaga va scrie ” Dogmaticul e metalogic (antilogic) ... şi implică totdeauna <trasfigurarea>. … paradox absolut nu e decât non - sensul”[6] prin asta înţeleg că pentru Blaga antinomia transfigurată este, prin această transfigurare, scoasă din domeniul contradictoriului, această scoatere înseamnă, de fapt, o reintroducere a unei antinomii în domeniul logicului cu toate că ea apare ca fiind ilogică.

Tot în Eonul dogmatic în capitolul ce tratează aşa numitul intelect extatic[7] Blaga scrie: ” Cât timp intelectul se aşează în cadrul funcţiilor sale logice normale, e enstatic. Din moment ce intelectul, pentru a formula ceva cu ajutorul conceptelor ce-i stau la dispoziţie trebuie să evadeze din sine, să se aşeze cu hotărâre în afară de sine, în nepotrivire ireconciliabilă cu funcţiile sale logice, el devine ecstatic.” Deci, ecstasia înţelegerii este un demers care ne aruncă iar în opoziţie cu logica. Dacă ajungem la capitolul Cunoaşterea luciferică ne întâlnim iar cu depăşirea logicii, evitarea logicii, cu ilogicul. “ (logica nu constitue o instanţă absolută în sfera cunoaşterii) ... Intelectul, destinat, între altele, operaţiei enigmatice de a desghioca intuiţia de accidental şi de a o ridica pe un podiş înalt de esenţe, plăsmuieşte în contact cu intuiţia concretă anumite concepte, care din punct de vedere logic sunt imposibile, deoarece ele implică antinomicul.”[8] Când va ajunge la Minus – cunoaşterea, care este cunoaşterea cu ajutorul înţelegerii ce iese din ea pentru a depăşi logicul, înţelegerea ecstatică, şi care este modalitatea de a avea o cunoaştere luciferică scrie:” Rezultatele teoretice ale minus cunoaşterii poartă o pecete de produs al intelectului ecstatic, adică pecetea antilogicului, a contradicţiei, a antinomiei transfigurate…. Însuşirea intelectului de a plăsmui în contact cu concretul intuitiv o seamă de concepte, care concentrează în sine iraţionalul ca atare al concretului şi la care intelectul n-ar putea niciodată să ajungă pe cale pur logică”[9]

Mă întreb dacă atâtea folosiri a cuvintelor, a noţiunilor, de ilogic, antilogic, iraţional, nepotrivire ireconciliabilă cu funcţiile logice, folosire în susţinerea celor mai importante momente ale construcţiei sale metafizice, nu au îndepărtat interesul unor cititori ai acestor texte şi nu creează astăzi, în ciuda unei aparente susţineri filosofice, o neîncredere în virtuţile creative ale acestei filosofii pentru gândirea contemporană.

Dacă aş încheia aici scurta mea prezentare critică asupra Cunoaşterii luciferice, centrul, miezul, gândirii lui Lucian Blaga, nu este în faţa celui mai drastic rechizitoriu făcut vreodată împotriva lui Blaga? Va las sa gândiţi singuri şi eu voi continua.

Am să cer permisiunea de a intra într-un domeniu care poate părea fără nici o legătură cu filosofia lui Blaga mai ales când e vorba de Cunoaşterea luciferică; voi deschide împreună cu dumneavoastră o carte scrisă de Sergiu Al - George, Limbă şi gândire în cultura indiană. Se ştie că în India filosofia a evoluat altfel decât în Europa. Mai întâi s-a dezvoltat gramatica ca practică şi gândire, fiind şi ea o consecinţă a ritualismului hindus, iar mai târziu, mai ales în budism, a apărut logica. “ Gramatica lui Panini … apare ca primul sistem închegat al gândirii indiene, ... Tot ce a urmat în cultura marelui subcontinent, de la arta poetică până la logică, epistemologie şi metafizică, rămâne marcat de sistemul lui Panini.”[10] Probabil de aceea, gândirea indiană, logica indiană,

au o construcţie care nu se potriveşte de loc cu cea care a evoluat în Europa. Gramatica indiană consideră semnul important şi nu conceptul (numele latin dat pentru eidos, morphe), acţiunea, verbul, predicatul, sunt pe primul plan şi nu subiectul. “… în vocabularul lui Panini şi ulterior, logicienii indieni au meditat neîntrerupt timp de aproape două milenii asupra logicii semnului ... opoziţiile dihotomizante dintre semn şi semnificat, formă şi substanţă, etc ... acestea, din perspectiva indiană aparţin empiricului, iar actul metafizic este cel care suprimă dualitatea”[11]Interesant pentru tema noastră este semnalarea faptului că “… verbul DA-, “a da”, exprimă valori corelative (“a da „ şi „a lua”), putând fi integrate în ideea generală a transferului “, o integrare a două verbe opuse într-un Univers de Discurs mai larg care le cuprinde pe ambele. Mai este interesant, complet diferit de gramatica noastră, faptul că un nume la nominativ poate avea sensuri diferite în accepţii diferite, depinzând de acţiune care este totdeauna individuală care trebuie specificată. Realitatea în devenirea ei îl interesează pe gramaticul indian. “Yaska, probabil predecesor al lui Panini marca preponderenţa verbului faţă de nume în structura propoziţiei, invocând la rândul lui opinia unor antecesori: Ei (antecesorii) indică următoarele caracteristici ale numelui şi ale verbului: verbul are drept suport devenirea, numele are drept suport esenţa; când sunt împreună (în propoziţie) ambele au drept suport devenirea. ... această concepţie stă la baza întregului sistem paninian. ... unele nume care nu pot fi justificate etimologic pe baza unor rădăcini verbale, sunt “convenţionale”. ”[12]

Poate că cea mai importantă funcţie gramaticală cu o extindere logică nebănuită este “…doctrina lui Dignaga despre definirea sensului ca apoha, ... Termenul apoha, conform etimologiei sale, înseamnă “excludere”, “negaţie”, … dar şi “excluderea altuia” … Împotriva celor care înţelegeau apoha ca pe ceva pur negativ, Ratnakirti declară: După părerea noastră (a budiştilor), prin cuvântul apoha nu se are în vedere numai afirmaţia şi nici simpla negaţie a altuia, ci faptul că sensul cuvintelor este o afirmaţie calificată prin excluderea altuia“.[13] Acest aspect neobişnuit pentru gramatica şi mai ales logica ce s-a desvoltat în Europa este şi mai evident în felul în care indienii definesc un obiect, deoarece ei deosebesc descrierea unui obiect şi definiţia lui. “ … definiţia unui obiect după Vatsyayana este calitatea ca factor de delimitare a obiectului descries de obiectele care nu sunt el… ca atare definiţia nu viza o descriere completă a esenţei, ci mai degrabă să indice ceea ce, în această esenţă, nu-i aparţine decât ei singure. În această fundamentală caracterizare a definiţiei indiene trebuie să recunoaştem însăşi caracterizarea semnului distinctiv ...ca semn numai negativ – exclusiv ... Această identificare a definiţiei cu raţionamentul numai negativ – exclusiv o găsim menţionată într-un dicţionar logic indian.... aplicaţia definiţiei se află în faptul de a fi semnul – raţiune numai negativ – exclusiv. ”[14]

Înainte de a continua citatele, care-mi sunt indispensabile, să facem un mic comentariu necesar. Prezentarea complementarităţii în teoria mulţimilor şi în logica claselor este un capitol de importanţă secundară. Boole, în cartea sa An Investivation of the Laws of Thought, scrie despre Universul de Discurs (noţiune introdusă de Augustus de Morgan), o noţiune pe care o consider foarte importantă deoarece “Rostul unui nume sau a unui termen descriptiv ... nu este ca să aducă în minte toate fiinţele sau obiectele la care acel nume sau acea descripţie se aplică, ci numai cu acelea în care există o legătură cu presupusul univers de discurs.”[15], . Gramaticii şi logicienii indieni când discută despre negaţie au totdeauna în vedere această limită a gândirii care ne poate permite să definim corect un obiect care face parte dintr-o colecţie de obiecte cu anumite însuşiri asemănătoare dar şi diferite între ele. De aceea putem defini prin negaţie pentru că putem separa din ceea ce se aseamănă obiectele ce sunt totuşi diferite şi să păstrăm ceea ce vrem cunoscându-i caracteristicile. Clasa non – oamenilor nu ştim ce este; este piatră? este pom?este pasăre? este cartof? este ocean? De aceea Aristot nu putea defini omul decât ca un biped fără pene.

Această caracteristică a universului de discurs ca o limită dinamică împreună cu folosirea cunoaşterii prin negativ, prin negaţie, ar putea să-i dea dreptate lui Blaga, să susţină valoarea cunoaşterii luciferice, a minus – cunoaşterii, a gândirii ecstatice, în a căror logicitate nici Blaga nu mai credea. Matematica şi-a înzecit puterile prin 0 luat de la gramatica indiană, prin arabi, rămâne ca logica contemporană să devină mai credibilă folosind negativitatea şi universul de discurs, care împreună pot schimba complet valoarea principiului contradicţiei şi a terţului exclus.

“În India negaţia a fost considerată ca o problemă în sine şi logicienii îi acordau în tratatele lor capitole care căpătau prin extensiunea lor ele însele valoarea unor tratate. ... Primul text indian, Rgveda, situa realitatea ultimă dincolo de Fiinţă şi de Nefiinţă, iar Upanişadele elaboraseră o metodă apofatică, o via negationis, pentru a defini absolutul”.[16] Atenţie! Valoarea negaţiei este raportată la un anumit univers de discurs şi nu la infinit, la o generalitate greu de surprins. Este de remarcat că şi în teologia creştin ortodoxă, aşa cum ne spune domnul Gorun Manolescu[17]” Teologia apofatică, conştientă de incognoscibilitatea Divinităţii şi de imposibilitatea cuprinderii sale conceptuale, încearcă să o cunoască în ceea ce ea nu este” şi îl citează pe Stăniloaie (Morala 3, p.189) ” Cugetarea foloseşte alternativ conceptele cu expresiile afirmative cu cele negative, iar după un lung urcuş duhovnicesc, aproape numai pe cele negative”. Încă odată atenţie! Şi aici, ca şi textele prefilosofice rituale sanscrite, citate mai sus, se foloseşte negaţia în raport cu un anumit univers de discurs care este dat de absolut, de Divinitate şi de Teologie format din cuplul contradictoriu Divinitate – non - Divinitate.

Pare că este nevoie să dau o mică explicaţie. În orice colecţie de obiecte (obiect al cunoaşterii), o clasă de obiecte, care se află sub un univers de discurs (anumite caracteristici – pe care logica aristotelică le numeşte substanţe secunde sau generali), sunt adunate acele obiecte, şi numai acele obiecte, care au ceva în comun dar şi o diferenţă între ele. Dau un exemplu folosit de Panini; în clasa elementelor naturii care au miros sau nu au miros (acesta este cuplul contradictoriu – în accepţiunea noastră) se află apa, focul, aerul şi pământul. Apa, aerul şi focul nu au miros (daca nu se adaugă pământ) iar pământul are miros. Ca să aflăm pământul este nevoie să le eliminăm pe cele care nu au miros. În cercetarea absolutului, a ceea ce este într-o lume ce ne transcende, prin metoda apofatică, prin negativ, teologii vor elimina pe rând toate fiinţele ne – faste pentru om păstrând Divinitatea, pe Dumnezeu. O să mă întrebaţi cine-l conduce pe om în cercetarea lui apofatică? Stăniloaie spune: un lung drum duhovnicesc. Fără să fiu teolog am să spun că asta înseamnă credinţa! Aşa spune şi Ioan (cap.1, 12) Dar celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină (să se facă) fii ai lui Dumnezeu.

Să luăm un alt exemplu din lumea noastră, pământească: Clasa tuturor obiectelor din lemn şi care sunt mai multe ar putea fi un univers de discurs. Am vrea sa separăm, să definim pădurea de mulţimea scaunelor, a meselor. Nimic mai simplu. Având caracteristica clasei, care este de multe ori subînţeleasă, eliminăm pe rând toate obiectele din lemn care n-au viaţă şi ne rămâne pădurea cu pomii şi cu arbuştii ei. Exemplele pot părea cam simple şi poate că făcând demersul afirmativ am fi făcut tot atâţia paşi. Este adevărat, numai că ce se întâmplă dacă nu avem o referire practică, legată de existent, de domeniul în care vrem să cunoaştem – pe care ne-o dă de la început universul de discurs – şi am folosi substanţele secunde, generalităţile fără limite precise, aşa cum se întâmplă în logica formală şi mai ales în cea în care folosim simboluri în loc de obiecte definibile, în logica simbolică, în diversele logici matematizate, unde ajungem cu uşurinţă în domeniul contradictoriului, domeniu în care demersul nostru se blochează cu toate că evident transpunerea lui într-o situaţie reală este viabilă. Cum putem scăpa din această aporie?

Sergiu Al-George ne mai spune “Logica Indiană era legată de ontologie şi orice enunţ nu era considerat decât în măsura în care se referea la o entitate ...particula negativă corespundea în planul realului unei „absenţe”, iar aceasta determina sau califica un locus, care este echivalentul subiectului în teoria predicaţiei. Subiectul unei expresii logice nu putea fi conceput în sine, fără o referinţă la real, la o substanţă primă. ... chiar forma negativă a judecăţilor noastre universale de tipul “nu exista om care să nu fie muritor” … revenea în forma ei indiană: ”faptul de a fi om” este absent într-un locus în care există lipsa mortalităţii.” [18]

În logica indiană nu există noţiunea de contradicţie aşa cum o avem noi începând cu logica aristotelică. O contradicţie se poate rezolva într-un univers de discurs care-l înglobează. Cuplul {brahman, a-brahman}, brahman si contrariul sau non-brahman, se rezolvă în universul de discurs al castelor din India (Ksatrya, Vaisya, Sudra şi Brahmani). O contradicţie, A şi non-A, foloseşte o valoare nedefinită a lui non-A care poate fi orice obiect de pe pământ sau din ceruri. Dacă o contradicţie, să zicem {eu şi non-eu} este pusă sub pălăria unui univers de discurs {un cuplu de două persone} atunci contradicţia se topeşte în cuplul {eu şi tu}, contradicţia dispare. Tot aşa se întâmplă şi cu negaţia non-om folosită de Aristotel. Non-om este o noţiune nedefinită. Dacă punem cuplul contradictoriu {om şi non-om} sub universul de discurs al fiinţelor vii, al vietăţilor, putem separa printr-o secvenţă de negaţii animalele, peştii, insectele şi chiar plantele. Cuplul contradictoriu se dovedeşte de a fi o descriere, pas cu pas, a obiectelor ce populează un univers de discurs.

Se pare că putem să ne eliberăm de teroarea acestui domeniu al contradictoriului, pe care şi eu încercam să-l exploatez până nu de mult în folosul înţelegerii. Asta mai poate însemna că logica, o logică legată de ontologie, de factorul real, de sensuri şi date reale pe care le găsim din abundenţă în lumea ce ne înconjoară, o astfel de logică va fi totdeauna în folosul nostru. Nu va mai fi nevoie să depăşim logica, sau, mai bine zis, asta însemnă că am depăşit o logică a simbolurilor, o logică abstractă, o logică care se fereşte de realitate, de ceea ce există, de to ov. A avut dreptate Frege să-şi abandoneze studiile de logică când Russel ia atras atenţia asupra aporiei clasei tuturor claselor. Noţiunea clasei tuturor claselor, a mulţimii tuturor mulţimilor, a unui universal care acoperă toate universalele posibile, deci şi pe el, este evident o noţiune absurdă, este chiar non-sensul, cum spune Blaga. Chiar şi Godel ne-a demonstrat că este absurd să avem părerea că întreaga matematică poate fi formalizată într-un sistem închis. Cu toate acestea, fiecare capitol al matematicilor poate fi o minune a cea ce poate da mintea omenească.

Permiteţi-mi să revin la ceea ce mă interesează în cel mai mare grad, la cunoaşterea luciferică, la minus cunoaştere, la Înţelegerea ecstatică.

Blaga a avut o intuiţie fantastică când a deschis capitolul Eonului dogmatic. El a simţit că logicii îi lipsea ceva important şi a încercat să completeze această lipsă prin cunoaşterea dogmatică, o cunoaştere care să nu se sperie de contradictoriu. Blaga n-a avut la dispoziţie cărţile lui Sergiu Al-George. Sergiu Al-George a tradus unele texte din sanscrită şi din tibetană, Tibetul fiind locul unde s-au refugiat budiştii goniţi, la un moment dat, din India. Tibetana, limba în care au fost scrise majoritatea textelor logice.

Blaga a avut la dispoziţie logica europeană pornind de la logica formală, logica simbolică, şi începutul logicilor matematice. Noi avem, în plus, o amplificare a acestor logici ca şi multe căutări noi care s-au desvoltat toate simbolic şi abstract, independente faţă de concret, faţă de situaţiile reale (exceptând unele logici pragmatice sau modale). Blaga a înţeles că această logică, aceste logici, nu constitue o instanţă absolută în sfera cunoaşterii, el şi-a dat seama că intelectul (citeşte înţelegerea) uman(ă) plăsmuieşte, în contact cu concretul, anumite concepte care concentrează în sine iraţionalul ca atare al concretului ... la care nu se poate ajunge pe cale logică, pe calea logicilor existente. Concretul, realul, care de fapt ne interesează. Şi-a mai dat seama de încă ceva. A observat că teoria cunoaşterii, aşa cum a fost ea desvoltată de filosofii de până la el, a fost unilateral construită. Şi-a dat seama că sunt două feluri, care se completează, de a cunoaşte pe care mai târziu, sub influenţa criticilor răuvoitori, le-a şi denumit tipul I şi tipul II de cunoaştere. Cunoaşterea paradisiacă adaugă cunoştinţe noi celor vechi păşind din etapă în etapă, fără salturi. În schimb, a observat că există şi un alt fel de cunoaştere care se face prin salturi ce nu mai respectă o înlănţuire logică, aşa cum s-au produs majoritatea marilor descoperiri ale ştiinţei sau ale istoriei, cunoaştere pe care a numit-o poetic Luciferică.

Descoperind că un fel de cunoaştere respectă paşii logici de îmbogăţire a cunoştinţelor şi celălalt face uneori salturi care pot părea, la început, aberante, îşi dă seama că vinovatul nu este decât modalitatea logică utilizată, modalitate care trebuie depăşită. Îşi dă seama că explicaţia constă în diferenţa dintre felul cum gândim noi oamenii şi construcţia logicilor cărora le scapă, cu siguranţă ceva din procesul gândirii. Se decide, probabil cu greu dar obligat, să atace logica de şcoală şi, pentru aceasta, mă repet, construieşte o cunoaştere dogmatică care deschide posibilitatea de a încălca principii ca şi demersuri logice, şi-i cere gândirii, înţelegerii, (pe care o numeşte intelect aşa cum fusese introdus în literatura filosofică românească) să se despartă în două funcţii complementare, una care urmăreşte cuminte paşii pe care logica o cere, intelectul enstatic, şi un alt fel de a gândi, de a înţelege, prin care noi sărim etape care ar trebui să respecte o înlănţuire logică, pentru care acest fel de a gândi pare iraţional, dar după cum se dovedeşte prin rezultatele practice, eficient şi pe care-l numeşte intelect ecstatic, care ne poate conduce spre o minus-cunoaştere, o cunoaştere negativă care are ca funcţie depăşirea logicii tradiţionale (intuiţie care-l apropie de partea pierdută din logica europeană şi care-l apropie de negaţia, folosirea negativului, în gramatica şi în logica indiană) ajungând la construcţia cunoaşterii luciferice.

Ce este cunoaşterea luciferică? Mai întâi este nevoie să avem o idee şi un domeniu de cunoscut. Nu este vorba de un domeniu abstract ci un anumit domeniu, un anumit mister care se încadrează într-un anumit univers de discurs (ce este lumina? Ce este gravitaţia? Ce este viaţa? Ce sunt găurile negre? Ce sunt şi ce reprezintă piramidele sau capetele de piatră din insula Paştelui?). Este nevoie ca ideea, ideea teorică, să fie cât mai departe de ceea ce se cunoaşte din acest mister de cercetat. Ideea o folosim ca pe o scândură de salt în mister şi ea trebuie să ne ajute să rupem ceva din mister, să aducem o nouă cunoştinţă. De fapt este un procedeu foarte folosit chiar şi în viaţa curentă, în comerţ, în alegerea unui drum în viaţă, dar şi în felul care Einstein a rezolvat experimentul crucial făcut de Mickelson, de felul cum Newton descoperă gravitaţia văzând cum cade un măr sau de ideea pe care a avut-o Schleimann si Evans de a săpa acolo unde chiar erau Troia şi Knosos.

Cunoaşterea luciferică este o cunoaştere curentă dar care nu este cuminte, ea se face cu mai multă minte. Mai mult decât atât. Un anumit mister înseamnă un anumit univers de discurs, iar obiectele propuse de ideea teorică sunt şi ele concrete. De acea ne aflăm într-o cunoaştere negativ, cum spune Blaga şi cum spun indienii. Asta înseamnă că ideea teorică ne conduce spre o anumită parte a misterului de cercetat, restul misterului constituindu-se într-o parte complementara pe care o excludem fără s-o anulăm. Cuplul de opuse, poate chiar contrare, din misterul de cercetat nu este în fapt contradictoriu, pentru că noi acceptăm ambii termeni fără să excludem vreunul. Într-o astfel de logică a complementarelor principiile contradicţiei ca şi cel al terţului exclus nu funcţionează. Poate că este un motiv care să ne atragă atenţia că ne aflăm în faţa unui alt fel de logică decât cea acuzată de Blaga.

Într-o logică a complementarităţii nu mai există iraţional şi nici nu avem ce logică să depăşim. Astfel am putea să schimbăm afirmaţia lui Blaga: logica complementarităţii se constituie ca o instanţă în sfera cunoaşterii iar autorul Cunoaşterii luciferice nu mai poate fi acuzat de iraţionalism, de alogicism.

Bibliografie:

- Sergiu Al-George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Paralela 45, Bucureşti, 2005.

- Lucian Blaga, - Trilogia cunoaşterii, Editura Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943

- Trilogia culturii, Editura Regală pentru Literatură şi Artă, 1945.

- Trilogia cosmologică, Humanitas, Bucureşti, 1997.

- George Boole, An investigation of the Lows of thought, New York, 1960.

- Michael S. Jones, The metaphysics of religion. Lucian Blaga and the Contemporary Philosophy, Fairleigh Dickinson University Press, 2007.

- Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică,1981.

- Ionel Popa, Glose blagiene II, Editura Ardealul, colecţia “Sinteze”,2005.

- Geo Savulescu, The relative Negation II, Revue roumaine des sciences sociales. Série de philosophze et logique, Editura Academiei, Bucuresti, Tome 20, No.2,1976.

- Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, 1985.

[1] Romulus Vulcănescu, Mitologie Română, Editura Academiei, 1985, p.343 şi 344.

[2] Ionel Popa, Glose blagiene II, Editura Ardealul, Colecţia “Sintewe”, 2005, p.40.

[3] Michael S. Jones, TheMetaphysics of Religion, Lucian Blaga and the Contemporary philosophy,Fairleigh Dickinson University Press, 2007, p116.

[4] Lucian Blaga; Tilogia cunoaşterii, Eonul dogmatic, Editura Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943, p.36,37.

[7] Consider noţiunea de intelect prea vagă şi introdusă în limbajul filosofic cu prea mare uşurătate. Prefer să folosesc noţiunea de înţelegere care corespunde libajului filosofic german şi anglo-saxon. De aceea, de câte ori scriu intelect, chiar în textul lui Blaga, aş prefera să citiţi substantivul înţelegere.

[10] Sergiu Al – George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Paralela 45, 2005, p.11

[15] G. Boole, An Investigation of the Lows of Thought, New York, p.42

[16] Sergiu Al- george, Limbă ţi gândire în cultura indiană., p. 155

[17] Gorun Manolescu, Catafatic şi Apofatic, în cadrul Şcolii de Înţelepciune, Bucureşti, 20,Ianuarie,2007.